Fiule, da-mi inima ta!
Sfantul Teofan Zavoratul
Intai de toate, pentru templul vazut se alege si se curata o bucata de pamant. Pentru ridicarea templului duhovnicesc este nevoie de curatirea unui loc din inima noastra. Aceasta curatire se realizeaza prin pocainta - adica dezradacinarea si constientizarea propriilor pacate, vinovatirea de sine astfel incat sa te poti prezenta inaintea Domnului indreptat si cu nadejdea ca vei primi mantuirea doar prin mila Lui. Domnul le sta impotriva celor care se infatiseaza inaintea Lui ca drepti si e binevoitor doar cu cei care striga catre El cu glasul vamesului: “Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!”
Pe pamantul curatit se sapa si se asaza fundatia. Temelia templului duhovnicesc din inima este alcatuita din credinta si hotararea de a trai conform credintei. Doar credinta unita cu hotararea fac edificiul launtric de nezdruncinat si chiar inaccesibil indoielii, ratacirii, necazurilor, incercarilor si intristarilor. Cel care a luat hotararea de a trai potrivit credintei, deja nu mai are teama nici de necazuri, nici chiar de moarte. Acesta este motivul pentru care se considera ca un asemenea om nu poate fi biruit de nimic, fiindca este asezat pe o temelie de neclintit.
Fiind pusa o astfel de temelie, trebuie inaltata cladirea asezand piatra peste piatra, lipindu-le una de alta cu materialul potrivit si urmand planului si dimensiunilor propuse. Toate acestea sunt sau ar trebui sa se regaseasca in insusirile templului interior.
Astfel, pietrele sunt diferitele virtuti care sunt exersate cand si unde se ivesc prilejuri potrivite pentru ele: smerenia, infranarea, rabdarea, ascultarea, mila, iubirea de osteneala etc. Aceste virtuti, adaugate una peste cealalta, duc la ridicarea structurii templului interior.
Materialul de legatura dintre ele este, pe de o parte, energia harica venita prin Sfintele Taine, fara de care toate ale noastre raman uscate, dezbinate si nesigure, iar pe de alta parte, dragostea, fara de care orice nevointa si orice osteneala nu are valoare, sau, cum spune Apostolul, toate sunt nimic.
Planul si dimensiunile sunt discernamantul, cu care sunt apreciate marimea, greutatea si numarul ostenelilor, incercarilor si nevointelor, intrucat fara acest dispozitiv interior de masura intreaga cladire poate sa se deformeze, facand astfel fara valoare si fara folos toate eforturile depuse pentru realizarea ei.
Deprinderea discernamantului - element fundamental si sanatos - se dobandeste printr-o viata de ascultare sub supravegherea unor indrumatori - unor parinti duhovnicesti, parinti preacuviosi sau maici preacuvioase -, care trebuie sa fie la inceput, si uneori toata viata, singurii carora sa li se incredinteze zidirea inimii pentru Domnul.
Lucrarea virtutilor savarsita cu dragoste, intarita cu puterea Sfintelor Taine, sub supravegherea indrumatorilor duhovnicesti si cu discernamantul propriu - inalta cladirea pana la cornisa. Iar apoi acoperisul ei va consta in adanca smerenie, care va salva cladirea de umiditatea desertaciunii si a dorintei de a placea oamenilor, de uscaciunea arogantei si mandriei, si de izbiturile naruitoare ale voii proprii si indaratniciei.
Dupa aceea, mai ramane impodobirea cladirii si inaltarea crucii deasupra ei. Aceste doua sarcini vor fi implinite printr-o singura fapta: incredintarea totala in voia Domnului, care este ca o cupola a faptelor bune, lepadarii de sine si purtarii crucii, pe care egoismul nostru este in sfarsit rastignit. Si iata ca aveti templul.
Vreti sa stiti ce inseamna zidul exterior? Credinta nesovaielnica fata de toate randuielile si invataturile Sfintei Biserici a lui Dumnezeu, si in ceea ce va priveste randuiala voastra monahala mai presus de toate. In spatele acestui zid esti la adapost de primejdii, de orice furtuna si tulburare care vine din duhul acestor vremi, la adapost de superstitii si de patimi.
Atat timp cat aveti o astfel de credinta, cladirea este in siguranta; cand ea va va lipsi, cladirea se va darama bucata cu bucata, pana cand, in final, nu va mai ramane piatra pe piatra.
Insa noi suntem inca in afara acestui templu launtric. Trebuie sa intram in interiorul lui. Trebuie sa-l impodobim, sa-l sfintim si sa-l tamaiem pentru a putea savarsi cu vrednicie sfintele taine - spre a aduce jertfa placuta lui Dumnezeu. Fiindca Domnul nu vrea doar sa fie in noi, ci sa si locuiasca cu noi, in noi.
Este posibil sa va intrebati: cum putem sa intram in noi insine? Prin luare aminte la sine, seriozitate si concentrare. Cand mintea este imprastiata, ea se roteste in jurul obiectelor exterioare noua. Dar pe masura ce cineva se instraineaza de lucrurile exterioare, gandurile i se aduna din risipire; si potrivit cu puterea de concentrare, ele devin din ce in ce mai detasate de cele din afara. Datorita acestei duble actiuni, in cele din urma se dezvolta o atentie interioara sporita si ochiul mintii vede continuu launtrul inimii. Astfel se naste o neintrerupta si adanca paza a mintii, indreptata atat catre ceea ce este inauntru, cat si catre tot ceea ce intra inauntru.
Cu ce putem impodobi templul interior al inimii? Cu ganduri bune venite dintr-o adanca convingere in adevarurile de credinta si cu ganduri si sentimente inrudite, adica: despre Dumnezeu cel in Trei Ipostasuri, nemarginita Sa desavarsire, creatie si providenta; despre taina invierii si toata iconomia mantuirii noastre; despre viitoarea armonie a tuturor lucrurilor si asa mai departe. Astfel de ganduri nu pot decat sa umple inima de nadejde, teama si umilinta, de barbatia de a infrunta orice etc. - de toate cele ce alcatuiesc in deplinatatea lor frumusetea templului inimii noastre.
Sfintirea templului este savarsita de privirea nesovaielnica si continua catre Dumnezeu cel atotputernic. Fara El este cu neputinta atat sa luam aminte la cele din launtru, cat si sa ne bucuram de toate bunatatile din afara, desi acestea doua se sprijina reciproc si cresc odata cu privirea catre Dumnezeu. Aceasta este lumina vederii lui Dumnezeu, sfintirea si incalzirea inimii, aprinderea in ea a unei neincetate chemari a lui Dumnezeu si suspinari din adanc dupa Dumnezeu, infatisarea catre El a diferitelor trebuinte temporare si vesnice ale sufletului. Aceste porniri de iubire catre El, Singurul cu adevarat dulce sufletelor noastre, sunt tamaia rugaciunii inimii care se ridica precum ceata diminetii sau fumul placut mirositor catre Dumnezeu.
Astfel, in templul inmiresmat al inimii va fi savarsita si jertfa duhovniceasca placuta lui Dumnezeu. Aceasta inseamna sa-I incredintam lui Dumnezeu in mod constient toata libertatea noastra, fapt care se realizeaza prin caderea indurerata inaintea Lui, cu inima infranta si smerita. O astfel de jertfa asteapta de la noi Domnul. De ea Se bucura El si este gata sa ne trimita pentru ea orice dar bun si desavarsit. Cu ea se incheie ridicarea templului launtric pentru Dumnezeu precum si orice act de ispasire interioara din acest templu.
Si astfel am terminat totul. Indiferent daca aceasta sarcina este grea sau usoara, ea este esentiala. Sa nu ne oprim doar la faptuirea exterioara, desi fara aceasta nimic din cele launtrice nu ar exista si nu ar putea fi luate in considerare.
Locasul cel vazut este gata; sa ne ingrijim acum si de cel launtric. Sa nu ne indoim ca si acesta exista si ca locasul cel vazut a fost zidit pentru el. Ar trebui sa ne temem ca nu cumva locasul cel vazut sa il umbreasca sau sa il eclipseze pe cel nevazut si nepipaibil. Asadar, vegheati si nu ingaduiti vrajmasului sa distruga roadele ostenelilor voastre, oprindu-va la jumatatea drumului.
“Fiule, da-mi inima ta”, spune Domnul. Haideti sa-I dam Lui inima noastra. Va amintiti parabola celor zece fecioare. Ce le lipsea fecioarelor nebune? Faptuirea interioara. In cele din afara erau corecte - isi pastrasera fecioria si nu calcasera posturile; mergeau la biserica si asa mai departe, savarsind tot ceea ce le cereau randuielile. Dar nu se ingrijisera sa-si curete gandurile si sentimentele; iar inima lor, in loc sa fie templu al lui Dumnezeu, era o jungla, napadita de buruieni, plina de serpi si insecte, cu case parasite - locas al bufnitelor si liliecilor.
Privegheati, asadar, pentru a nu ingadui sa se petreaca un astfel de lucru! Ceea ce ati inceput este bun si de mult folos, daca il veti implini asa cum se cuvine. Sa nu va fie aceasta pricina de judecata: ca ati inceput si nu ati terminat. Si rugati-va Domnului si Preacuratei Sale Maici, Stapana noastra, careia ii este inchinat acest locas, ca sa-si arate bunavoirea si mila. Astfel, la vremea celei de a doua veniri a Domnului, duhul vostru, sufletul vostru si trupul vostru vor fi aflate vrednice de mantuire.
Fie ca Dumnezeu sa va dea puterea de a intari cu Duhul Lui omul launtric, incat Hristos sa Se salasluiasca prin credinta in inimile voastre. Amin!
sursa>
http://www.crestinortodox.ro/Fiule__da_mi_inima_ta-28-23133.html
foto>
http://tanarulortodox.weblog.ro/photoblog
http://ilincanatanael.wordpress.com/2007/08/
